Eu scriu de obicei despre pisici, că viețuiesc cu 2 exemplare adorate de aproape 3 ani. Dar aș putea scrie despre câini, pe care îi iubesc la nebunie. Sau despre păsări – mi-am făcut un obicei să fiu foarte atentă la ele – de la cocoșii care cântă prin vecini la coțofenele din cuibul din copacul de peste drum sau la păsările cântătoare care în zori mă bucurau cu trilurile lor.
Cu animalele mari nu prea am avut chimie – la ultima întâlnire cu niște vaci pe drum, ele erau pe drum și eu pe gard – dar aveam doar vreo 10 ani! Iar de cai nu m-am apropiat niciodată, deși îmi plac mult.
Nici cu șerpii nu mă împac prea bine, de fapt îmi declanșează o fobie pe care n-am reușit s-o controlez, deși ei erau bine închiși și contactul nu a fost decât vizual.
Dar îmi plac viețuitoarele, în general, unele mai de aproape, altele mai de departe.
Acum ceva vreme am citit o povestioară. Unii credeau că oamenii, după ce pleacă din lumea noastră, trebuie să traverseze un pod, pentru a ajunge la poarta raiului. Doar că pentru a urca pe pod, fiecare om trebuia să treacă de toate animalele cu care se întâlnise în viața sa de pe pământ, care decideau de comun acord cine merita să treacă și cine nu, după modul în care se purtase cu ele în timpul vieții. Așa că unii oameni mergeau spre rai conduși de animalele iubite, în timp ce alții nu puteau păși pe podul apărat de animalele abuzate.
O poveste! O perspectivă!
Iubirea are multe chipuri, unele mai mustăcioase, altele mai colorate, cu voci diverse și forme neasemănătoare. Dar cine să judece?
Philean's Weblog 